Arhitectul-fotograf și aparatele cu care ”prinde” Bucureștiul

poza eftenie 1

”Fotografia de stradă este cel mai dificil gen de fotografie, pentru că pe stradă trebuie să fii spontan şi totodată să treci neobservat”, spune Vlad Eftenie, lector doctor arhitect la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti şi pasionat de fotografie. Cât despre aparatele foto care l-au ajutat să surprindă multe dintre cadrele ce au devenit virale, le testează și pe o mare parte dintre ele le-a adăugat în colecţia personală, dar mărturiseşte tranşant: “tehnologia nu te face mai deştept, nici mai bun. Degeaba ai cel mai nou şi mai bun tip de aparat dacă nu ştii să-l foloseşti.”  Deși a fost premiat la mari competiții internaționale, ține să sublinieze că este pasionat de fotografie, “nu fotograf”, și a povestit pentru “Bucharest Gentleman” despre cum se naşte pasiunea pentru fotografie, ce înseamnă fotografia de stradă şi care sunt trendurile în materie de tehnologie şi aparate foto.

BG : Când ai aflat că îţi place să faci fotografii?

V.E: Fotografia m-a luat prin surprindere. Am lucrat cu aparate foto când eram student şi nu-mi stârneau niciun sentiment, era ca şi cum aş fi ţinut în mână o cutie de conserve, nu m-au impresionat cu nimic. Lucram pe film (analog) şi lucrul pe film presupune o limitare, trebuia să ai grijă cât şi cum tragi. Nu aveam foarte mulţi bani de cheltuit pe filme.

Îmi place să îmi aduc aminte de perioada în care eram complet novice pentru că de acolo a pornit totul, ca o flamă. Pasiunea pentru fotografie s-a născut atunci când am ținut pentru prima oară în mână un aparat digital mic și compact, cum era pe vremea aceea, de 3 megapixeli și mi-am dat seama că mă pot juca la nesfârșit, că pot să șterg și să fac câte fotografii vreau eu. Apoi, am început să studiez, să citesc cărți de specialitate. Dar înainte de toate am simțit o nevoie interioară de a căuta. Atunci, mi-am dat seama că fotografia te găsește ea pe tine, și nu tu pe ea.

BG : De ce fotografia de stradă?

V.E : Am ales cel mai dificil tip de fotografie. Am încercat toate genurile fotografice, dar aici mă simt ca peştele în apă. Este un gen imprevizibil. Pleci de acasă, dar nu ştii ce urmează să afli, știi că vrei să găseşti ceva, dar nu ştii unde să cauţi, ştii că vrei neapărat să fii undeva, dar nu știi unde o să ajungi. Iar suma asta de dorinţe nereflectate direct într-un rezultat imediat creează un arc al unei transformări. În fotografia de stradă, o fotografie reuşită este un semn al unei bune armonizări. Nu e doar o construcţie mentală aşa cum se întâmplă în studio, unde construieşti şi execuţi un cadru. Pe stradă trebuie să fii spontan, nu ştii ce se va întampla, dar lucruri interesante se întâmplă la fiecare pas.

kiss eftenie

BG : Care sunt aparatele foto pe care le preferi şi ce îţi doreşti cel mai mult de la un aparat?

V.E : Cel mai bun aparat e cel pe care îl ai la tine. Recunosc că am evoluat odată cu tehnologia. Am început atunci când au apărut acele aparate digitale de 3 MP, după cum vă spuneam, dar, apoi, am trecut iar pe film şi recunosc că nu m-am mai întors la digital foarte uşor. Am revenit la digital abia în 2011, odată cu o lansare facută de Nikon. De atunci, senzorii au început să crească, iar platforma de randare a devenit viabilă, cel puţin în comparaţie cu filmul. Între timp DSLR-urile au evoluat foarte mult, dar, cred că, în prezent, sunt cam mulţi megapixeli pentru aparatele de începători, cum ar fi Nikon D3300 sau un Canon 1100D. Începătorii ar trebui să fie mai atenţi la calitatea demersului fotografic şi mai puţin la câţi megapixeli are senzorul. Apoi, numărul megapixelilor este iarăşi mai puţin important decât dotările aparatelor, funcţia de WiFi, stabilizarea pe mai multe axe, care încep să devină un standard. Treptat toţi producătorii îşi vor dota din ce în ce mai bine aparatele.

A apărut şi se maturizează generaţia mirrorless (n.red. mirrorless interchangeable-lens camera sau aparatele hibrid – aparate digitale, care utilizează obiective interschimbabile, dar nu au oglindă și vizor optic precum DSLR-urile), care este la modă acum. Însă, preţurile sunt încă destul de mari în comparaţie cu ce găsim în piaţa DSLR-urilor, iar acest lucru te face să te întrebi: îmi iau un DSLR cu senzor mai mare, sau un mirrorless cu senzor mai mic dar care costă la fel de mult?

Eu încerc să rămân oarecum echilibrat şi să folosesc aparatele într-un stil cât mai raţional, să nu las toate accesoriile să mă impresioneze, pentru că vreau să mă concentrez mai mult pe subiectul fotografiei. Iar filmul rămâne pentru mine un standard, atât ca mod de redare cât şi ca imagine, ca poetică a imaginii.

BG: Revenind la aparatele tale preferate…

V.E: Primul aparat pe film cu care am lucrat a fost Canon AE1, care are şi o valoare sentimentală pentru mine. Apoi, Nikon F5 este primul aparat care a fost mai bun decât mine şi care m-a făcut să vreau să îl ajung eu pe el din urmă, m-a determinat să fiu mai bun. Apoi, aparatul cu care lucrez acum, un Nikon, D5100, care este un aparat de începători. Mi-am vândut un aparat mai scump ca să-l cumpăr pentru că voiam ceva mult mai mic şi cu mai puţine butoane, dându-mi seama că nu am nevoie de toate funcţiile pe care mi le propun producătorii. Am apelat la un aparat mai mic, mai slab, cu mai puţini megapixeli, căruia i-am ataşat obiective bune şi care merge bine şi după 5 ani de folosinţă şi peste 120.000 de cadre. El nu se mai produce azi, familia lui a ajuns deja la seria 5500.

Mi-am luat la un moment dat un Olympus OM2 (n.red. aparat pe film) după ce m-am uitat prin vizorul lui, într-un magazin de fotografie, şi m-a uimit mărimea acelui vizor, vezi toată lumea prin el, mai ales că aparatele digitale au în general vizoarele destul de mici, iar acest lucru poate deveni oarecum frustrant.

Acum sunt interesat şi de tehnologia compactelor. Nu mă pot deplasa în fiecare zi cu DSLR-ul la gât. De trei ani încerc să îmi cumpăr un astfel de aparat, iar între timp am testat cam tot ce se putea testa. Îmi doresc un compact puternic, robust, cu senzor foarte mare, cu obiectiv luminos, foarte wide şi ecran rabatabil. Nu a apărut încă aparatul compact care să le aibă pe toate.

Am lucrat cu Panasonic GX8 mirrorless şi m-a încântat foarte mult calitatea imaginii, în sfârșit este la paritate cu un DSLR. Există o plajă extraordinară ca obiective, dar sunt destul de scumpe. Mi-au mai plăcut Sony RX100, Alfa 5100. Sony are multe modele, dar obiectivele sunt mai greu de găsit, iar cele dedicate sunt foarte scumpe. Acum, testez Panasonic LX100, care este un compact foarte avansat. Nu e un model recent, dar este viabil. Sunt interesat în general de toată piaţa de aparate, nu am o anumită predilecţie.

Dar, mi-aş dori, de exemplu, să apară un aparat modular, să aleg eu ce senzor, ce ecran vreau şi să nu mai arunc aparate la un moment dat, să zic că nu mai sunt bune, să pot să le fac upgrade. Cum se făcea pe vremuri, spre exemplu în anii ’60 erau sistemele Canon F sau Nikon F. Recent, cei de la Ricoh au făcut ceva de genul acesta– cu nişte senzori modulari cu tot cu obiectiv inclus, dar aveau preţuri prohibitive. De asemenea, sper să se lanseze mai multe aparate cu shutter electronic (silenţioase). Pentru că în anumite zone de activitate, precum fotografia de concert, uneori liniştea toatală este esenţială.

BG : De ce nu mai lucrezi la fel de des pe film?

V.E : Trăim în epoca internetului şi a postărilor pe internet. Gândiţi-vă cum ar fi, de exemplu – câteva poze care au devenit virale, cum e cea cu sărutul în zăpadă, de pe Magheru, dacă nu o postam în acea seară şi o postam peste două săptămâni. N-ar fi avut acelaşi efect. Trăim într-o epocă în care ne obişnuim că lucurile contează dacă se întamplă acum, iar filmul presupune timp, latenţă. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebat dacă o anumită poză “este de a acum”, ca şi când dacă n-ar fi “de acum” i-ar scădea calitatea.

Mai sunt, totuşi, şi excepţii, precum fotografia cu săriturile peste baltă, “Românii au baletul în sânge” (titlul cu care a fost ea viralizată pe reţelele de socializare), care e făcută pe film. Dar, avantajul ei este că zapada şi topirea zăpezilor este o probleme permanentă în Bucureşti şi rămâne valabilă chiar dacă nu a fost făcută azi. Lucrul pe film este mai sensibil, dar lucrul cu digitalul îţi asigură totuşi o putere de a fi prezent. Pentru un fotograf pasionat recomand să apeleze la amblele registre.

eftenie zapada

BG : Ce te întreabă cel mai des cei din jur, despre fotografia ta?

V.E : Am fost de multe ori întrebat dacă regizez fotografia de stradă. Sunt tot felul de legende născute de tot felul de oameni care nu cred că se poate realiza ceva natural şi simplu. Cum aş putea să regizez anumite cadre, pe stradă, cu necunoscuţi. N-aş avea cum să îi pun pe oameni să stea în anumite poziţii exact într-un anumit moment, când trece un porumbel pe deasupra, de exemplu. Apoi, sunt întrebat cum reuşesc să fac fotografii la atât de multă lume, iar cei pe care îi fotografiez nu sunt niciodată deranjaţi de asta.

Pentru mine o fotografie cu adevărat reușită este aceea în care eu n-am deranjat pe nimeni, prezenţa mea nu s-a făcut simţită. Am trecut invizibil prin scenă. Poţi să faci asta când te armonizezi bine cu lucrurile din jur. Mă duc în staţii de metrou, de tramvai şi fac poze din faţa oamenilor şi ei nu îmi spun absolut nimic, ei acceptă ca sunt acolo si asta trebuie să fac. Cred că este vorba şi de ce inducem. Dacă încep să mă camuflez şi să ascund aparatul, să mă prefac, atunci devin mai vizibil şi mai suspect.

BG: Care este stilul care caracterizează Bucureştiul? Au bucureştenii acel ceva, aparte?

V.E : În aproape toate oraşele mari ale Europei simţi că există o linie care uneşte cumva pietonii oamenii de pe stradă. La Bucureşti oamenii sunt foarte diverşi. Poţi să oboseşti dacă nu eşti de al locului, pentru că fiecare om în sinea lui e un spectacol. Sigur că există trenduri la care unii aleg să adere, dar Bucureştiul se caracterizează printr-o diversitate extremă. De la gri, la portocaliu poţi să treci prin toate tonurile posibile fară să existe o unitate stilistică. În restul oraşelor am observat această unitate care vine dintr-o oarecare discreţie şi stil personal bine balansat. Până la urmă totul porneşte de la fiecare în parte. Nu pot să spun că găsesc asta aici, dar drept să spun mie îmi convine acest lucru pentru că, dacă vreau linişte vizuală, mă duc în alt oraş. În Bucureşti este bine că am un spectacol viu.

Îmi place să călătoresc, dar nu întotdeauna lucrurile interesante se află foarte departe. Spre exemplu, premiul de la Sony a fost câştigat cu o fotografie făcută într-o staţie de tramvai, aproape de casă. ( În 2014 Eftenie a luat marele premiu la categoria „Low light” din secţiunea „Open”, la Sony World Photography, una din cele mai importante competiţii de fotografie din lume, cu fotografia First snow, în care o tânără aşteaptă tramvaiul, sub o umbrelă, printre primii fulgi de nea, n.red.)

Vlad Eftenie predă cursuri de fotografie atât la Universitatea de Arhitectură, cât şi în cadrul unor seminarii organizate de F64.

 

Written By
More from Raluca Abrihan

Guide apps for tourists in Bucharest

We decided to be tourists in Bucharest for a day. And not...
Read More

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *