Sidney Poitier sau Domnul Tibbs

Sidney-Poitier-Detective-Virgil-Tibbs-In-The-Heat-of-the-Night

Filmul In the Heat of the Night începe cu cântecul-titlu, cu vocea lui Ray Charles şi cu descinderea din tren a celui venit în Sparta Mississippi doar în trecere, între două curse, dar îi va lua pe toţi de aici pe sus. Costum gri din stofă fină, pantofi potriviţi, eleganţi, cămaşă albă. Atitudine relaxată, necomplexată, de om care îşi cunoaşte valoarea. Nu e aroganţă şi nici poză.

Un afacerist local este găsit asasinat în stradă şi e nevoie aşadar de minţi limpezi ca să fie descâlcit cazul de acum. Noutatea cu acest Virgil Tibbs care nimereşte în biroul poliţiei este că tânărul este de culoare. Orăşelul adormit nu e pregătit pentru prezenţa, pentru stilul lui. Poliţiştii, albi, transpiraţi, depăşiţi de situaţie. Sau blazaţi, plictisiţi de câte au văzut, mestecând o gumă, cum este şeful poliţiei (Rod Steiger într-unul din rolurile lui forte).

Este vară, zăpuşeală, sufocant în mica localitate înţepenită în prejudecăţi. Omul potrivit la locul nepotrivit. Dar noul venit are un mic atu. O legitimaţie. De poliţist. Şi calm. Mult calm. E verificat, desigur. Şi şeriful află că „negrul”, „boy” este detectiv expert criminalist. Şi, în plus, află toţi cum i se spune – „They call me Mr. Tibbs”. Un foarte îndrăzneţ şi ferm punct pe i. Şi una dintre cele mai iconice scene din istoria filmului universal şi din celebrele replici ale cinema-ului. Respectul nu se cerşeşte, se demonstrează. Deci un parteneriat care începe cu piciorul greşit. Dar simţul datoriei îi obligă pe fiecare – şi pe tânărul detectiv din nord şi pe seniorul şef al poliţiei – la toleranţă, la răbdare.

Rasismul apare în multe detalii şi accente. Şi apar imagini curajoase mai ales atunci în epocă, cu toate mişcările şi luptele pentru drepturi. El, în maşina poliţiei, dar nu ca infractor, ci ca partener, pe lângă plantaţiile de bumbac pline de culegători de culoare.

A doua scenă forte – în sera bogatului locului, printre orhideele din sera lui, în căutare de indicii. Virgil la costum, impecabil. În această scenă plină de semnificaţii şi metafore, cel mai bun exemplu că hainei îi mai trebuie ceva. Virgil are clasă. Are şcoală. Are locul lui pentru care a muncit. Şi îi scapă brusc „stăpânului” o palmă. Dar, oroare pentru toţi, în faţa servitorului, detectivul de culoare i-o întoarce înapoi. A fost şocantă atunci, este încă şocantă şi azi, dar din alte motive acum, mai mult pentru rapiditatea reacţiei. Principiul autorităţii demonstrat astfel. „Era un timp când aş fi pus să fii împuşcat”…

Contează mult cum îţi porţi hainele – ca pe un steag, ca un scut, ca o armură, ca pe a doua piele. Tensiunea se adună şi el stă neclintit cu lumina şi adevărul lui. Rareori a văzut ecranul asemenea demnitate, o stofă umană de splendidă calitate (la personaj şi om deopotrivă). Căldura aceea cumplită a nopţii sudiste e pentru ceilalţi. Manşetele lui rămân albe în ciuda întâmplărilor cu sufletul la gură.

Vocea lui mereu calmă. A-ţi păstra cumpătul nu e numai un dat profesional. A nu da înapoi. Ţipetele nu sunt apanajul acestui tip de oameni. De ce să urli, când poţi să comunici? De ce să răspunzi unei măgării de care îşi va da seama chiar şi deţinătorul ei? Tărie de caracter, aşadar, etalatată în doze mari.

Sidney Poitier câştigase BAFTA în 1959 pentru rolul din „Lanţul/ The Defiant Ones”, dar nu şi premiul Oscar. Îl va primi, cumva reparatoriu, cum face uneori Academia Americană de Film, pentru următorul mare film „Crinii câmpului/ Lilies of the Field” în 1964. Pentru filmul de faţă, nimic, doar o nominalizare la Globul de Aur. Însă rolul devine iconic, mai ales că venea după îndrăgitul „Să ucizi o pasăre cântătoare/ To Kill a mockingbird” tot despre rasism şi sud şi el. Model de verticalitate, actorul american devine unul dintre cei mai bine cotaţi actori ai generaţiei.

Rolul de mentor din „To Sir, with Love”(filmul din care îşi trag seva toate peliculele din ultimii ani cu profesori cu fler) îl va apropia şi mai mult de inima publicului din generaţii diferite.

More from Cristina Zaharia

Gary Cooper, „lunganul” prietenos

Cel care jucase încă de la începutul sonorului partituri romantice – în...
Read More

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *