Vacanță cu istorie

Archiacatalin_hladi-8077

În România, sunt câteva sute de conace,  ridicate de elitele vremii,  din epoca medievală și până în prima jumătate a secolului XX. Fără a le mai pune la socoteală pe cele care au pierdut lupta cu timpul și cu neglijența. Răspândite din Oltenia până în Transilvania și din Moldova până în sudul țării, tot mai multe dintre ele își invită călătorii la o lecție de istorie, de respect și de mândrie.

Locuri de popas. Reședințe din provincie ale boierilor. Villa rustica. Sau, mai simplu, conace – locuri unde timpul curge altfel pentru boierii moderni. După ce ani întregi au fost martore tăcute ale trecerii timpului, transformate, uitate și abandonate, pe rând, unele dintre conacele României încep să prindă viață. Acestea sunt locurile pentru care timpul a mai avut puțină răbdare. Altele își așteaptă, cuminți, rândul pentru a putea arăta lumii frumusețea lor de odinioară. Dar sunt și conace care abia se nasc – construcții noi, care prind gustul vremurilor de altădată, încurajate de proprietari și de parfumul unor epoci apuse.

O familie, o idee și câțiva cai

La Archia (foto sus, credit Cătălin Hladi), totul pare să fie atipic. Dacă ar fi să simplificăm, ar trebui să spunem că, la Archia, mai întâi a fost terenul, apoi calul. De fapt, caii, căci aici, la 5 kilometri de Deva, familia Szabo a construit inițial grajduri și un manej. Au urmat o idee și o construcție care a împrumutat câte ceva de la fiecare dintre cele trei generații ale familiei (de la înțelepciunea bunicilor la entuziamul copiilor), iar mai apoi, toți și-au unit forțele.

Aici, familia Szabo încearcă să scrie ei istoria, pentru boierii contemporani, după cum explică Horia Szabo, un tânăr membru al familiei. Cele 15 camere ale conacului, cu nume și decor inspirate din natură (de la camera macilor, a florilor de cîmp, a levănțicăi sau a iazului și a pădădiei, pentru a menționa doar o parte) își așteaptă oaspeții. Libertatea pe care o oferă natura este bonus.

Pentru cei care se visează cavaleri sau amazoane, echitația rămâne un punct central la Archia, unde se pot face și cursuri de călărie. oaspeții mai pot face excursii către lacul Bucura, în Țara Hațegului sau se pot relaxa jucând tenis sau la piscină.

„Conacul a crescut organic. Ne-a tras lângă el. Involuntar, noi l-am construit asemenea spaţiului ce îl înconjoară. florile, copacii, întreg universul vegetal şi animal de la Archia l-am adus în atmosfera din camerele personalizate. Am muncit precum bunii noştri la parter, am planificat precum generaţia noastră la etajul întâi şi am improvizat precum generaţia lui Horia, pentru mansardă. Sunt brazi la intrare, iar în beci avem gemuri făcute de bunica”, explică Virginia Szabo, mama lui Horia.

Un conac pentru un prinț

Acum 600 de ani, un principe maghiar din familia Apafi decide să construiască pe Valea Târnavelor, în satul Mălâncrav, situat în apropiere de Sighişoara, o locuință care a rămas mult timp în proprietatea sa și a urmașilor săi. Doi dintre membrii familiei Apafi au condus Transilvania în secolul al XVII-lea, dar când nu au mai existat descendenți ai familiei, atât conacul cât și satul Mălâncrav au trecut în proprietatea familiei Bethlen, apoi, la începutul secolului XX, în proprietatea comunității săsești din zonă. După 1945, autoritățile comuniste îl transformă în cămin cultural.

La începutul anilor 1990, Prințul Charles al Marii Britanii, aflat în vizită în România, ajunge și la Mălâncrav, unde rămâne profund impresionat de povestea conacului. Câțiva ani mai târziu, în 2000, fundația Mihai Eminescu Trust, aflată sub patronajul Alteței sale Regale, pornește, cu ajutorul comunității locale,  procesul de restaurare, care a implicat experți din mai multe domenii și din mai multe țări.

Conacul Apafi a avut noroc, pentru că, aparținând în epocă unei familii domnitoare, a avut o arhivă consistentă, ceea ce a făcut ca restaurarea să fie mai simplă. Sub conducerea arhitectului german Jan Hüselmann, conacul a recăpătat aspectul de secol XVIII. Arhitectul britanic David Mlinaric a fost responsabil de designul interior, care respectă întocmai spiritul acelor vremuri. Astfel că toate decorațiunile, de la piese de mobilier sau lăzile de zestre, fie au fost create de localnici, fie provin din acea epocă. Biblioteca, atent restaurată, rămâne, poate, cel mai frumos loc din micul conac. De asemenea, grădina cu o fântână descoperită aproape intactă a fost refăcută după planurile peisagistei Catherine Fitzgerald.

Cristian Radu, responsabil de comunicare în cadrul Mihai Eminescu Trust, subliniază că locul a prins viață și pentru că a fost inițiat un proiect prin care, împreună cu meșteșugarii din sat, au făcut un traseu cultural pentru promovarea patrimoniului multietnic din sat și pentru încurajarea mesteșugurilor. „Vizitatorii pot participa la demonstrații de țesături și broderie tradiționale, împletituri de nuiele, fabricarea țiglei și cărămidei, bucătărie comunitară, dulgherie și tâmplărie”, explică el.

Restaurarea conacului a primit Premiul Europa Nostra, acordat pentru conservarea monumentelor istorice. Însă cele mai importante „premii” sunt faptul că localnicii au adoptat conacul ca pe o emblemă a locului, precum și vizitele Prințului Charles aici, despre care se spune că ar iubi conacul Apafi cel mai mult dintre toate cele vizitate.

 

Aventuri istorice

polizu6
credit Timewriters photography

La sfârșitul secolului al XIX-lea, cândva între anii 1880-1887, apar, în satul Maxut, județul Iași, un conac și un parc, la dorința omului politic Constantin Ghika-Deleni. Cu dimensiuni reduse, care conferă un aer de intimitate, modul în care a fost conceput conacul amintește de schema simplificată a unei vile occidentale, cu spații specifice, printre care curtea de onoare, logia sau parcul înconjurător, toate imaginate de arhitecți italieni. Alexandrina Polizu, fiica lui constantin Ghika-Deleni, se pare că a fost figura centrală a conacului, gazda desăvârșită și persoana care avea controlul asupra întregii vieți a domeniului. Oaspeți de seamă au poposit aici, printre care Regina Maria, Principesa Ileana și Principele Nicolae, aflați în exil în vremea Primului Război Mondial, dar și mulți boieri moldoveni și munteni. Se pare că mulți au căzut pradă farmecului locului căci, spune legenda, după asaltul armatei ruse asupra conacului și domeniului, doi dintre soldații ruși s-au lăsat cu greu duși, fiind găsiți în cramă, amețiți de comoara bahică de acolo.

Din momentul în care a fost adus la viață, conacul a fost martorul tăcut al unor evenimente mai mult sau mai puțin fericite, a trecut peste războaie, a fost locul unde s-au semnat armistiții, a văzut schimbări de regimuri, a fost transformat și, mai apoi, uitat. Pe vremea regimului comunist a fost baracă militară, CAP, IAS sau fermă pomicolă. Peste 24.000 de volume aparținând familiei au fost arse, piesele de mobilier au fost distruse, iar decorațiunile de arhitectură au fost aruncate. După 1990, a fost abandonat și uitat. Abia în 2006, moștenitoarea de drept Irina-Ioana Riscutia a început un amplu proces de restaurare. „Imaginea inițială a conacului a fost una deplorabilă, pe care probabil că puțini ar fi fost în stare să o înțeleagă la adevărata ei valoare. Împletind amintirile doamnei Riscutia cu experiența inginerului Constantin Ștefănucă, a fost readus la viață locul unde, de la preluarea de către comuniști, ușile se deschideau cu piciorul, în cameră erau depozitate fructe și legume, iar pivnițele fuseseră cimentate și distruse, ne-a povestit Silvia Ștefănucă, marketing manager al conacului Polizu. Lungul proces de aducere la viață a conacului a însemnat restaurarea lemnului și a pietrei, găsirea mobilierului adecvat, dar și crearea unui mediu confortabil pentru călătorii care poposesc aici.

 

 

O poveste de iubire

maldar4Undeva în Oltenia, o veche culă oltenească, construită în urmă cu mai bine de 300 de ani, dar marcată de trecerea timpului, este restaurată și reintrodusă în circuitul turistic de doi craioveni care s-au îndrăgostit de acest loc. În 2009, Cristina și Daniel Vasilescu decid să cumpere fosta locuință boierească fortificată. locul este unul plin de legende, cum ar fi cea a lui Maldăr, căpitan în oastea lui Mihai Viteazu, de la care actualul  conac își trage numele. „Fiind prins de tătari, acesta a cucerit inima frumoasei fiice a hanului și astfel și-a recăpătat libertatea. cei doi îndrăgostiți s-au refugiat apoi într-o culă din Măldărești – cunoscută astăzi drept cula Greceanu. chiar dacă nu este locul original în care s-au petrecut aceste întîmplări, conacul a luat numele căpitanului Maldăr – pentru a onora povestea viteazului și a nemuritoarei sale iubiri”, spune legenda.

În perioada comunistă, conacul a fost grădiniță și mai apoi spital, iar după revoluție a fost sediul fundației înființate în România de prințul Albert de Monaco, explică proprietarii conacului.

În mai 2012, clădirea a fost deschisă primilor oaspeți, care au descoperit intacte toate detaliile de arhitectură ale culelor: zidurile groase, exteriorul văruit în alb maiestuos, turnul înalt și scările interioare, ieșirile „de taină” și, mai ales, cerdacul cu arcade. De atunci, câteva mii de călători români și străini au putut înnopta în cele 15 camere, în căutarea unei epoci de mult apuse.

 

Articol apărut în numărul 2 al revistei Bucharest Gentleman

More from Corina Alexandru

Bucharest and its Storyteller

How many have thought, at least once, that Bucharest is maybe too...
Read More

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *