Despre echilibru, cu moderație

van-groningen

„Influencer” este un termen pe care nu l-ai folosi neapărat în aceeași propoziție cu un bancher. Cu toate acestea, cuvântul pare  legitim când bancherul este în România de aproape 20 de ani și reprezintă nu doar una dintre cele mai importante bănci, Raiffeisen, pe care o conduce din postura de CEO, ci a ajuns să fie și  o figură sinonimă cu sportul și implicarea socială. Steven van Groningen (58 de ani) tocmai devenise campion la categoria sa de vârstă la un triatlon (half distance) și membru în consiliul  internațional de conducere al organizației United Way,  când ne-a acordat acest interviu. 

Steven van Groningen este președinte & CEO al Raiffeisen Bank România, președinte al Consiliului Patronatelor Bancare din România și are calitatea de membru sau ocupă funcții  de conducere în organizații precum: United Way, Institutul Aspen România, Consiliul Investitorilor Străini, Prietenii Muzeului Naţional de Artă din România, Hospice Casa Speranţei etc.

 

BG: Sunteți cunoscut nu doar ca bancher, ci și ca fiind foarte implicat în societate – personal sau prin intermediul băncii. cum alegeţi proiectele umanitare sau culturale pe care le susțineți ?

Steven van Groningen: Cred că mai mult ele mă aleg pe mine. Sunt de multe ori circumstanţe. sunt implicat în United Way, care este cea mai mare organizație privată de strângere de fonduri din lume, pentru că cineva m-a rugat acum 10 ani să mă implic şi mi-am dat seama că aşa ceva ne trebuie și  în România. Ca preşedinte de bancă, primesc multe cereri pentru sponsorizare sau ajutor şi întotdeauna încerc să îmi pun problema așa – ce organizaţie este, cine e implicat, ce proiecte au mai făcut etc. United Way este foarte bine organizată, foarte transparentă cu ceea ce face: colectează bani şi îi redistribuie, pe criterii clare, către cei care au mai multă nevoie, apoi măsoară impactul în societate. Sunt şi eu membru de board, iar de curând am fost în Mexic, unde am preluat preşedinţia de la United Way Worldwide Leadership Council pentru o perioadă. Aşa că anul viitor conferinţa anuală a United Way va fi în Bucureşti, după Seul şi Londra. Cred că e un lucru foarte important.

BG: Înţeleg că aţi decis acest lucru (aducerea conferinței la București) pentru că aţi preluat preşedinţia?

SVG: Leadership Council decide și, da, m-am gândit că e bine pentru România. E mult de muncă, dar este momentul potrivit şi cred că e important să arătăm ce am realizat în România și nu e puţin, să expunem oamenii de aici la ce se întâmplă pe plan internaţional. Vor veni filantropi importanţi din toată lumea, temele discutate sunt importante. Ideea este ca, măcar dacă dai bani, să nu îi dai la colţul străzii, ci unei organizaţii cu proiecte cu impact in societate. Nu este uşor să îi spui cuiva „trebuie să dai nişte bani”, dar e mai simplu dacă spui „uite, am creat  Alexis de Tocqueville Society în România, care face parte din United Way şi poţi deveni membru dacă donezi cel puţin 10.000 dolari pe an la UW”. Dar e greu să ceri aşa ceva dacă nu faci tu primul pas. Cred că astea sunt aspectele de cultură care trebuie schimbate. Mulţi au temeri că banii nu ajung unde trebuie sau nu ajută şi aici fiecare organizaţie trebuie să se implice să explice.

BG: Credeţi că implicarea în societate este o componentă a leadershipului, este datoria unui lider?

SVG: Nu mă gândesc prea mult la leadership , eu încerc să fac ce cred eu că trebuie făcut, unii spun că manager înseamnă să te asiguri că faci lucrurile cum trebuie, iar lider că faci ceea ce trebuie (do things right /do the right thing). E un element de adevăr aici. Cred că da, sunt un lider, dar am devenit, nu mi-am propus să fiu, e o evoluţie normală, am urmărit un drum, dar mă consider aceeaşi persoană ca acum 20 de ani. Leadership înseamnă a mobiliza resurse pentru un scop bun. Schimbarea durează mult şi ține de ambiţie, de organizare…E un lucru care trebuie bine înțeles și în România. Era acelaşi lucru acum 30 ani în alte ţări. De pildă, moda alergatului e un val care a venit din SUA în Europa, ciclismul la fel, din Olanda şi Danemarca. Aici în anii 90, când alergam prin Herăstrău, era pustiu şi copiii strigau după mine, râzând. Acum e altceva, la fel și cu bicicletele. E un trend internaţional, poate am contribuit şi noi (ca bancă, prin programe CSR, n.n.) încurajând angajații și creând centre de închiriere pentru studenți, de pildă. Nu e foarte greu să ne uităm la viitor şi o să se ajungă și în București la concluzia că nu se mai poate şi o să fie ridicate maşinile parcate pe drum.

BG: Toată lumea vorbeşte despre nevoia de schimbare, cu ce ar trebui început?

SVG: Cred că e foarte important ca cei care pot să îşi asume răspunderea să schimbe ceva.  Nu putem să dăm vina mereu pe stat, să rezolve statul; trebuie să creăm o societate civilă care rezolvă problemele din societate; este vorba despre responsabilitate. Ca muzicienii de la SoNoRo, care prin concerte atrag atenția asupra patrimoniului arhitectural, de pildă. Când avem o problemă, să creăm un grup de oameni şi să o rezolvăm, indiferent că e vorba despre cultură, arhitectură, educaţie. Mă bucură foarte mult când văd că avem din ce în ce mai multe organizaţii care se implică şi strâng fonduri, după părerea mea e singura cale spre o societate mai bună. Important este să ne pese şi să ne gândim nu doar la acum, ci şi la viitor, la ce ţară lăsăm copiilor noştri.

BG: Vă referiţi aici la o anume atitudine care trebuie cultivată?

SVG: Atitudine, ambiţie...Totul pleacă de la nivel individual şi la orice problemă, prima întrebare ar trebui să fie  „tu ce ai făcut, cum contribui?”. Cel mai uşor lucru e să te plângi că statul nu face, dar o societate nu e statul, sunt oamenii care trăiesc acolo. Ce lipseşte încă e încrederea că putem schimba anumite lucruri. Dar există poveşti de succes –cei care se luptă pentru clădirile istorice sau împotriva tăierilor ilegale de păduri  au un impact real în societate.

BG: Credeţi că semnele pozitive vin şi datorită unei noi generaţii?

SVG: E foarte posibil. Sigur e şi un proces natural. Dacă eşti în primul rând îngrijorat pentru lucruri de bază, mâncare, căldură şi acces la şcoală, nu te uiţi la restul. Dacă există o anume bunăstare, oamenii se uită mai departe. E  logic ca aceia cu posibilităţi financiare să se uite în jurul lor şi să se întrebe cum pot fi fericiți şi împliniți când sunt înconjurați de tot felul de probleme. E un proces; nu e întotdeauna uşor să rezolvi, dar măcar să îţi pese. La United Way sunt întotdeauna impresionat cum oameni cu foarte mulţi bani vor să facă o diferenţă în anumite domenii care sunt importante pentru ei – educaţie, analfabetism, probleme medicale. E un exemplu, e clar că au ajuns la concluzia că banii nu sunt doar pentru ei sau a cincea casă.

BG: Cum vedeţi generaţiile Y şi Z, blamate de unii pentru că ar fi mai superficiali, nerăbdători?

SVG: Părinţii mei au trăit în timpul celui de-al Doilea război Mondial o perioadă foarte grea, cu foamete şi eu am învăţat de la ei să nu arunc nimic. Evident, treptat se pierde, e normal. E păcat însă când vezi superficialitatea, nevoia de recompensă imediată şi de „like-uri”. E o discuţie într-adevăr, ei vor mai mult, mai repede, dar aceeaşi discuţie a avut loc şi acum 30 de ani despre generaţia mea. Cred că cea mai bună abordare este să fim conştienţi de impact, să ne punem problema măcar cât consumăm, chiar e nevoie să mănânci carne din Japonia sau Argentina? Echilibrul nu poate exista doar prin consum sau ca reacţie la ce se întâmplă în jur. Atunci când te îmbolnăveşti, nu poţi da vina pe alţii.  Cineva bolnav nu e eficient. Echilibrul trebuie creat de mic, pleacă de la părinţi, nu poţi spune că statul trebuie să facă. Educaţia este un element extrem de important.  Nu e ok să te uiţi în medie 5 ore pe zi la televizor. Nu vreau să spun că am o soluţie, dar sportul de masă, nu neapărat competitiv, e foarte important. Prevenția mi se pare esenţială într-o societate.

BG: Dar în educaţia financiară, care are mari lipsuri, cum ar trebui procedat?

SVG: Când am văzut statistici recente, mi-am dat seama că România e departe de țările civilizate din punct de vedere al educaţiei financiare. Aici iarăşi de la părinţi pleacă și e o obligaţie. Sigur, şi şcolile şi sistemul financiar au un rol, dar ar trebui pornit de la părinţi. Vorbeam cu cineva care povestea cum mama lui, ţărancă, împărţea banii: educaţia copiilor, hrană, animale. Asta e educaţia financiară – astea sunt resursele, aşa le alocăm, este elementar – să nu cheltuieşti mai mult decât produci, iar dacă vrei ceva, pune deoparte şi o să ai. Trebuie să terminăm cu ideea asta că mereu altcineva e de vină. E important ca nivelul de educaţie să crească, dar nu putem tot timpul să vorbim despre vină. Educaţia financiară e în multe cazuri problema, alteori e lăcomia. De pildă, în anii 90 într-un sat în Moldova, mă întrebau ce e cu Caritas şi le-am spus că e înșelătorie, o schemă piramidală. Ei spuneau că totuşi vecinul a câștigat. În cazul acesta, poţi explica oricât … Nu era nicio diferenţă între ei şi cei care îşi asumă riscuri la bursă – dacă ceilalţi au făcut bani, hai să facem şi noi. Este însă şi responsabilitatea sistemului bancar, clar.

BG: Spuneaţi la un moment dat că după 62 de ani vă veţi retrage – care este planul?

SVG: Contractul meu este prelungit de fiecare dată pentru trei ani  şi la un moment dat, pentru că se va termina foarte aproape de ziua mea de naştere, o să iau în considerare retragerea. Nu vreau să rămân neapărat sau forţat afară pentru că am ajuns la o anume vârstă, cred că e sănătos să spui destul şi să preia altcineva. Este o funcție destul de intensă şi stresantă aşa cum cred eu că trebuie îndeplinită, cu multe obligaţii şi seara şi în weekend-uri. Copiii mei o să fie independenţi atunci, o să încerc să îmi recalibrez echilibrul şi măcar nivelul de ambiţie. Am foarte multe proiecte şi planuri şi nu o să mă plictisesc, în zona umanitară, dar probabil şi în învăţământ. Ţin deja un curs de „Business Ethics” la Maastricht School of Management şi aş vrea să investesc mai mult timp în asta. Presupun însă că nu o să pierd total legătura cu mediul de afaceri. Mai am şi proiecte antreprenoriale şi mai ales de fotografie, pentru care acum nu am timp.

 

Articol apărut în numărul decembrie/ianuarie al Bucharest Gentleman, acum la chioșcuri și aici.

Foto credit: Dacian S. Foldi

Written By
More from Iulia Stancu Read More

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *