Milionar sub farmecul artei

O Sandor 1495-

Antreprenorul Ovidiu Șandor construiește imobile, însă tot ceea ce câștigă în afaceri cheltuiește în artă, fără de care nicio casă nu este completă, spune el. Este unul dintre cei mai mari colecționari români, dar nu vede arta ca investiție financiară. Satisfacții? Fiul său de opt ani care „explică” tablouri prietenilor. Șandor este prezent în topurile de averi, dar este și unul dintre cei mai cultivați oameni de afaceri din România, iar în 2015 a inițiat la Timișoara Art Encounters, o bienală care a atras mai mult public decât un festival de muzică: 25.000 de oameni. Pentru că arta ne face viața mai frumoasă și ne deschide ochii.

IS: Cum și când a început, de fapt, pasiunea dumneavoastră pentru artă?

O.Ș: Sunt probabil nişte lucruri care se prind de tine în copilărie. Când călătoream cu părinţii era o regulă să vizităm muzeul de artă al oraşului respectiv, e o rutină pe care am păstrat-o şi când am călătorit şi trăit prin Europa după revoluţie şi am început să urmăresc câte puţin piaţa de artă. În anii 90 începea să se miște şi la Bucureşti această piață, în case de licitaţie mai mici, dar la noi era încă o piaţă foarte ciudată, nu foarte vizibilă, până când a apărut Artmark cu un demers mult mai profesionist şi cumva acela a fost şi momentul declanșator la mine, când am văzut că transparenţa este încurajată şi la noi. Piața este în continuare puțin dezvoltată şi are nevoie de un proces de maturizare serios, dar atunci am început să simt că se aşază nişte valori, că apar tranzacţii publice, unde şi componenta de valoare financiară începe să devină mai clară.

IS: Ați fost mai întâi colecționar de hărți, totuși, cum ați trecut la artă?

O.Ș: Drumul nu a fost aşa de complicat, harta e o gravură, de la gravură am ajuns la desen, apoi pictură, de la artă modernă românească, la avangardă interbelică. Aceasta din urmă, din păcate, e greu de colecţionat, pentru că sunt foarte puţine lucrări pe piaţă. Așa  am ajuns la arta contemporană, cu puţin ajutor, este cea care mi-a trezit cel mai tare interesul şi de care mă simt cel mai apoape. Am început cu moderniştii, de la Iosif Iser, Nicolae Tonitza, apoi avangardişti gen Victor Brauner sau Maxy. De la artă contemporană din anii 60-7080, contemporană clasică sau bine setată ca valori, Ion Grigorescu, Ana lupaş,  Geta Brătescu, Paul Neagu,  până la generaţia actuală de artişti deja bine cunoscuţi (în mediile artistice, cel puţin): Victor Man, Mircea Cantor, Adrian Ghenie, Dan Perjovschi. Colecţionez şi tineri care poate nu spun mare lucru unui public mai larg, dar sunt tinerii artişti care ar putea fi numele importante de mâine, cei în care un colecţionar vede talent, potenţial, sclipire.

I.S:  Spuneați că ați avut „puțin ajutor” în inițiere – în ce sens și de la cine?

O.Ș: La contemporani am ajuns mai degrabă datorită unor galerişti din România care mi-au deschis apetitul…Arta contemporană are un prag destul de ridicat de înţelegere şi cineva trebuie să te ia puţin de mână, să te ajute să treci acel prag, să înţelegi cum să te uiţi la acea artă. Asta au făcut doi-trei galerişti tineri români care m-au introdus în lumea asta. Sigur că pentru orice colecţionar e important să citească  mult, să se informeze, să vorbească cu cât mai mulţi artişti, galerişti, curatori, istorici, alţi colecţionari. treptat descoperi din ce în ce mai multe şi îţi dezvolţi modul prin care te apropii de o lucrare şi un artist şi lucrurile merg de la sine, dar la început ai nevoie de cineva care să deschidă uşa respectivă.

IS: Aţi spune că aveţi un plan în construirea colecției sau achiziționați spontan?

O.Ș:  E pasiune, dar e şi un plan în spate, chiar dacă nu e articulat… Dacă mă întrebaţi ce caut într-o lucrare nu o să pot articula într-o frază, dar cred că există un fel de fir roşu care leagă colecţia mea. În fond o colecţie reflectă două lucruri – arta din ea, dar şi acea selecţie personală făcută de colecţionar. Vorba unui colecţionar străin, „mă colecţionez, de fapt, pe mine însămi”. Colecţionez ceea ce mie îmi place, ceea ce-mi spune ceva, probabil că împreună lucrările mele formează un ansamblu care are o logică. Gustul și înțelegerea mea sunt în perpetuă modificare, explorare şi cred că şi colecţia reflectă lucrul acesta.

IS: Cum faceți să vă bucurați de colecție cât mai mult, le păstrați într-un singur loc? 

OȘ: Din păcate spaţiul pe pereţi e limitat şi descoperi repede că nu le poţi vedea mereu pe toate. Atunci încerc să schimb destul de des lucrările pe care le am pe pereţi, ca să mă pot bucura de cât mai mult de toate. Casa unui colecţionar de artă contemporană arată diferit de galeria de artă, care prezintă puţine lucrări cu spaţiu între ele. Colecționarul are mai degrabă multe lucrări pe acelaşi perete, aşa e şi la mine şi îmi place mult, pentru că într-o galerie lucrarea este scoasă din orice fel de context, stă într-un loc imaculat, aseptic. Percepi cu totul altfel aceleaşi lucrări într-o casă, unde spaţiul e locuit, cu persoane, cu obiecte, un spaţiu viu. Mie, de exemplu, îmi place să mă joc punând alături lucrări pe care într-o expoziţie de muzeu sau galerie nu le-ai vedea învecinate. Şi este foarte interesant să pui alături nişte desene ale unui artist preferat al meu, Ştefan Bertalan, de pildă, cu o lucrare de Tonitza, funcţionează împreună genial, deşi este o juxtapunere fără nicio logică curatorială sau artistică, dar pur şi simplu funcţionează.

IS: Din 2015 sunteți mai mult decât colecționar, ați inițiat Art Encounters, un eveniment de amploare care promovează arta contemporană. de ce această inițiativă?

O.Ș: Vine cumva foarte natural, cred că în România avem o percepţie foarte greşită asupra colecţionarului şi ne imaginăm că e doar omul cu bani care are moftul de a cheltui pe artă. Dar colecţionarul încurajează prin definiție demersurile artistice, până la urmă prin simplul fapt că achiziţionează lucrări. În mod natural apare componenta de colaborare a colecționarului cu artistul, deși ajutor nu e un cuvânt potrivit: cred în tine, te sprijin, fie finanțând un catalog sau expoziție, fie cumpărând. Sau înființând o fundaţii, ceea ce s-a întâmplat, și bienala Art Encounters, cel mai mare eveniment de artă contemporană din românia în ultimii zeci de ani. Nu e ceva ieşit din comun dacă ne uităm la colecţionarii internaţionali. Se întâmplă foarte des ca ei să deschidă muzee private, să genereze fundaţii care sprijină scena artistică. La noi pare ieşit din comun, dar cred că şi la noi va fi din ce în ce mai normal.

IS:  Cum se calculează succesul unui eveniment ca Art Encounters?

O.Ș: Cred că în primul rând prin numărul de vizitatori – peste 25.000 am avut noi, inclusiv 4.000 de copii, veniți cu profesorii lor. Pentru un oraş de 370.000 de locuitori, cum e Timişoara, este un număr foarte bun pentru un eveniment de artă contemporană, care nu e cea mai uşoară artă. Grozav este că pentru copii a fost super uşor să înţeleagă despre ce e vorba. A fost o plăcere să văd clase de liceeni care au intrat foarte plictisiţi şi blazaţi şi, după ce li se explica, începeau să facă poze cu telefoanele şi să fie atenţi. chiar dacă arta contemporană pare mai greu de înţeles, eu cred că, de fapt, e facilă.  Iar faptul că evenimentul a generat multe discuţii, pro sau contra, iarăşi e o formă de succes. la fel, faptul că am adus curatori internaţionali şi vizitatori din alte oraşe şi din străinătate. Cred că Art Encounters devine acea scenă pe care şi în jurul căreia se adună artă contemporană românească din doi în doi ani.

IS:  Ați atras deci și public neinițiat, dar de ce să înceapă cu arta contemporană?

O.Ș: Educaţia în artă este importantă pentru orice copil sau tânăr, chiar dacă nu va deveni mare consumator, dar cred că lărgeşte orizontul. cum spunea un artist, arta contemporană este un senzor foarte fin a ceea ce se întâmplă în societate, pe plan politic, social, cultural, vizual, economic. ca regulă, ea pune în plan secundar esteticul, pe primul plan sunt problematizările şi cred că pentru un tânăr e important să privească lumea din jurul său şi prin ochii artei contemporane. ca exemplu, îmi vin mereu în minte desenele lui Dan Perjovschi, care din 2-3 linii îţi deschid ochii către problema respectivă – socială, economică, internaţională etc, fără să dea o soluţie neapărat, demersul lui e să te facă să îţi pui întrebările. cred că a avea ochii deschişi către aşa ceva face parte dintr-un fel de cultură socială şi civică de care avem nevoie. De aceea țin mult la acest demers al fundaţiei de a educa și, de altfel, în planul pentru capitală culturală 2021 al Timişoarei va fi un accent puternic pe dezvoltarea publicului. Degeaba organizăm o grămadă de evenimente interesante, dacă lumea nu vine la ele, nu ştie să se bucure de ele, să le absoarbă.

IS: Cum se compară satisfacţiile dezvoltatorului imobiliar faţă de cele ale unui colecționar ?

O.Ș: În fond, pasiunile pe care le avem produc acelaşi gen de satisfacţii –dacă vezi că ai putut ajuta, ai putut aduce ceva nou, face lucruri care păreau imposibile, ai o mulţumire. Abordarea e foarte asemănătoare. Sigur că în dezvoltările imobiliare există şi o componentă economică fundamentală, care în cazul meu lipseşte în partea artistică. Am o vorbă –în imobiliare îmi câştig banii, în artă îi cheltui.

IS:  De câți bani este nevoie pentru a colecționa artă contemporană?

O.Ș:  Arta românească e încă rezonabil evaluată, comparativ cu alte zone artistice,  în sensul că există lucrări de foarte bună calitate care costă câteva mii de euro, există şi artă care costă şi zeci de mii, foarte rar există artă care să treacă de suta de mii dacă e artă contemporană românească – neluând în seamă un Brâncuşi sau un Ghenie, care trebuie luate ca excepţii. Un artist român din anii 70 de foarte bună calitate, care e o valoare certă, costă poate de 10 ori mai puţin decât un artist din aceeaşi perioadă, cu artă similară cu a lui, dintr-o ţară ca Germania sau Anglia. Cred că există şi artă de câteva sute de euro care e atractivă, nu cred defel în ideea că trebuie să colecționezi ca să faci profit, cred însă că ar trebui să avem mult mai mulţi oameni care cumpără artă, nu neapărat colecţionează. Îmi displace să văd case foarte frumoase cu pereţii goi. O casă frumoasă are mereu artă pe pereți, chiar dacă cei care o locuiesc nu sunt colecţionari, dar cumpără 2-3 lucrări de care o casă are nevoie că să aibă un suflet. Nu vreau să văd 50 de colecţionari, dar aş vrea să văd 500 de oameni care din când în când cumpără o lucrare care le place, poate consultânduse cu nişte curatori,artişti, ca să nu cumpere ceva lipsit de valoare artistică. Te poţi informa foarte uşor ca să te asiguri că ceea ce cumperi e valabil şi din punct de vedere artistic. E important să te poți uita zi de zi la o lucrare și să descoperi ceva la ea mereu, să îţi dea o stare de spirit mai bună…Arta are și valoarea socială –acele discuţii şi acel tip de relaţie dezvoltat în jurul artei sunt de nepreţuit. Chiar și fiul meu de 8 ani , când e vizitat de un prieten, îi face turul casei, aşa cum m-a văzut cu musafirii mei, arătând tablourile, explicând ce a înţeles. Ba chiar are interpretări proprii: uitându-se la un tablou negru şi întrebat ce reprezintă, fiul meu a exclamat – „cum nu vezi, e începutul lumii!”. Să vezi, ca părinte, lucrul acesta este nepreţuit. Acesta este motivul pentru care mai mulţi ar trebui să cumpere artă pentru casă sau birou.

 

CEO Mulberry Development și dezvoltator a cel puțin două proiecte imobiliare grandioase (City Business Center din Timișoara și The Office din Cluj),  Ovidiu Șandor a demarat recent o construcție mixtă de birouri și zonă rezidențială, proiectul verde Isho, din Timișoara. Ovidiu Șandor este, de asemenea, membru al Comisiei de Achiziții de Artă Est-Europeană si Rusă a Muzeului Tate Modern ( Londra).

Written By
More from Iulia Stancu

Detaliile unui bal de altădată

Două erau detaliile esențiale de care trebuia să ții seama când erai...
Read More

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *